Şedintele de catedră de odinioară

Catedra de cibernetica economica avea mai multe tipuri de sedinte de catedra, fiecare cu izul ei de interes si de nostalgie. De la fiecare se stia la ce se asteapta fiecare sii de aceea unele aveau si un anume grad de monotonie. Se tineau ori la sala 2305, ori in sala bibliotecii de la etajul al saptelea din Centrul de Calcul, ori in Aula Magna. Numai in cazuri nefiresti se tineau sedintele de catedra in sala 2601, unde era halta pentru cadre didactice. La noi numai seful de catedra avea birou. Niciun sef de catedra nu a fost interesat sa avem fiecare locul nostru unde in liniste sa facem treburile pentru scoala. La sal 2604 era sediul colectivului de informatica, adica locul unde veneam si eu. Nu aveam biroul meu, asa ca ma asezam sa fac cate ceva la o masa din mijlocul camerei, cu postav rosu, peste care era pusa sticla. Nu aveam portretul tovarasului, dar nici alte chestii pe pereti. In sala 2604 nu ne intalneam decat foarte rar pentru sedinte de colectiv. Cel desemnat sa fie sef de colectiv nu era un manager bun si n-a stiut niciodata sa ne adune, dar de imprastiat era un mare maestru. Pe el il interesa sa devina profesor. I s-a vazut slabiciunea si i s-au cerut nenumarate compromisuri pe care le-a facut, dar profesor tot nu a ajuns. In sala 2604 s-a pus la cale elaborarea lucrariui INFORMATICA avandu-l coordonator pe conferentiarul Dodescu, lucrare ce se dorea:
- sa coaguleze un colectiv
- sa faca cunoscut universitarilor ca existam
- sa ne cunoastem mult mai bine intre noi
- sa prezinte cam tot ce este legat de informatica.
Coordonatorul nu avea anvergura atragerii celor mai puternice personalitati din domeniu, asa ca lucrarea a fost facuta cu forte locale, ceea ce reprezenta un important pas inainte. Faptul ca editura Stiintifica si Enciclopedica a publicat acel volum semnificativ pentru momentul aparitiei, arata ca in acel moment erau create conditii de a face lucruri importante. Nu a fost sa fie pentru ca atunci cand momentele mari au oameni apri, se intampla actiuni, de asemenea mari. Daca insa momentele mari au oameni remarcabili, trennul care nu sta mult in halta, face sa se iroseasca totul. Nu s-a mai continuat cu nimic. Interesele centrifuge au dus la aparitia a tot felul de carti, lipsind insa cartea cea mare. Eu vedeam o carte de informatica, exact asa cum cei de la economie politica scoteau periodic doua volume, unul cu capitalismul, altul cu socialismul, dar in colectivul de autori erau toti profesorii universitari din Romania care predau economie politica. In schimb, multe sedinte se faceau la sala de consiliu a Centrului de Calcul, actuala 2416, unde ne intalneam si cu cei ce lucrau in plata cu ora, iar sefii de colectiv largit se roteau, cand venea ing. Vasile Bita, cand venea ing. Constantin Bilciu, rareori venea sa conduca ing. Valeriu Pescaru. Le voi lua pe rand.
Sedintele de colectiv largit includeau cadrele didactice de la disciplinele de informatica, la care se adaugau cercetatorii din centrul de Calcul si mai veneau alti specialisti din DCS, IIRUC, ICI, CSP, care aveau ore de informatica la noi. Era un obicei bun, acela de a tine legatura cu productie. Acum se incearca, timid sa fie invitati cei din productie, dar restrictiile cu doctoratul, cu vechimea sunt prohibitive. Atunci si in Consoiliul profesoral al facultatii erau ca membri cu drepturi depline specialisti din productie si in acest fel se crea contextul favorabil integrarii invatamantului cu productia. Si acum se cauta forme, dar nu prea se gasesc. Centrul de calcul a fost o mare pepiniera de formate in zona informaticii dar si cea a ciberneticii. Cei mai valorosi studenti erau integrati si chiar platiti pe contracte in laboratoarele acestui centru, lucru deosebit de important pentru un tanar. Sa lucrezi cot la cot cu cel care venea sa tina cursuri si iti arata cum se rezolva problemele, era un lucru absolut special, il obliga pe tanar sa fie si mai bun. La sedintele largite de colectiv, veneau multi, caci sefilor le placea sa fie auziti de multe urechi. Se puneau diferite probleme dar totul era la suprafata. Mai se prezentau si referate de doctorat. S-a intamplat odata ca un sefusor sa-si prezinte doua referate de doctorat intr-o aceeasi sedinta. Lucru ilegal, dar care se practica. In procesele verbale se treceau date diferite si falsul devenea absolut legal. Doctorandul avea in fata un petec de hartie. A zis el acolo ceva, vreo zece minute despre ambele referate, care de fapt nici nu existau. Dupa aceea au luat cuvantul tot felul de trepadusi care au vorbit si au vorbit, l-au laudat, au zis niste chestii care erau imaginate de ei ca si cum ei ar fi fost autorii acelor referate. Era o circoteca de zile mari.
Cu alta ocazie, un coleg din catedra a avut de prezentat si el un referat din stagiul de doctorat. Colegul avea pagini scrise, isi facuse si el o aplicatie. Era exact ceea ce-i ceruse conducatorul. Numai ca trebuia pus la zid. S-a intamplat sau nu s-a intamplat, ca dupa ce a prezentat colegul referatul, a intrat in sala unul G.D. care fara sa fi audiat ceea ce a prezentat colegul, fara sa fi citit, a spus deoar atat: nu este in regula... s-a ridicat si a plecat. Eu il stiam pe G.D. ca fiind un individ fara caracter, dar asa de mizerabil nu mi-am inchipuit ca era. S-a pornit o avalansa de critici la adresa colegului incat am crezut la un moment dat ca referatul acela va avea o soarta nefericita. Seful de colectiv, din partea catedrei facea fete-fete si nu zicea nimic. Numai valer Rosca a avut curajul sa spuna ca in referat sunt lucruri interesante, ca exista modele, ca el a citit referatul si ca este cum mult mai bun decat alte referate, prezentate tot in acel colectiv largit, dar de sefi. S-a vazut atunci o schimbare de atitudine. Este clar ca cei asa-zisi viteji, daca se clatina sandramaua un pic, fug de rup pamantul. In final, referatul a fost acceptat dar i s-a recomandat colegului, sa mai faca sa mai dreaga, adica ceva vag si general, ca de obicei.
Tot intr-o sedinta de astfel de colectiv, acelasi G.D. un informatician inchipuit dealtfel, s-a ridicat si a glasuit cum ca asistentii care vin sa predea programare, sa fie testati, bineanteles de el, sa se vada ca stiu programare sii in acest fel se creaza garantia unor seminarii de calitate. Treaba m-a infuriat teribil, eu stiind ca prin 1969 cand a venit calculatorul IBM au venit si specialisti americani care au predat ASSEMBLER si au dorit sa dea si niste certificate, pentru care trebuia cursantii sa participe la un test. Din tot puhoiul de corifei, numai Margareta Pencea si Cristian Popescu, proaspeti incadrati in centrul de Calcul, au participat. Falsul G.D. a chiulit ca un las ce era. Treaba o stiam de la Ms. Jonson, specialista de la IBM pe care am apucat-o si eu in 1970. Cand si-a terminat insul zicerea, i-am reamintit despore acel test spunnandu-i ca eu accept sa fiu testat numai de cei care au fost la randul lor testati de IBM, nu de indivizi care nu s-au prezentat la teste. Asa ca G.D. si-a inghitiit vorbesle si s-a trecut mai departe.
Erau si situatii hazlii. Un tanar absolvent care lucra in Centrul de Calcul era deja considerat mare specialist, cu drepturi de a tine seminarii, de a conduce lucrari de diploma. In schimb, la asistentii universitari, dreptul de a conduce lucrari de diploma le revenea numai dupa ce sustineau tezele de doctorat. Era cunoscut faptul ca in invatamant intrau studenti cu medii foarte mari, in timp ce in centrul de calcul se intra si cu medii de 8 si un pic. Dar asa este in viata. Cine imparte, parte-si face. ceea ce am a zice despre aceste sedinte, este doar faptul ca acolo mi-am sustinut referatele. Am avut grija:
- sa-l anunt pe seful de colectiv largit
- sa-i dau un exemplar, batut de mana mea la masina, tot a mea ERIKA
- sa ma programez
- sa depun un exemplar la catedra
- sa rog pe colegi si pe cercetatori sa faca aprecieri scrise
- sa am prezentare pentru retroproiector.
Conducatorul meu de doctorat era extrem de prevazator si trebuiau luate masuri de siguranta. Aveam referate si de la ICI si din DCS, de care stiau sefii. In aceste conditii lucrurile nu au foast insotite de turbulkente. Au fost puse intrebari, am dat si raspunsuri, am primit si critici, dar lucrurile au decurs in limite pe care acum dupa atatea ani, le consider normale. Uneori eu nu as fi facut afirmatii dintre cele adresate mie, decat intre patru ochi. Dar viata este facuta ca sa fie traita si a trai inseamna si a suporta tot felul de afirmatii. nenororcirea vine din faptul ca unii se trezesc vorbind. La ora unui inventar ca acest, dintre vorbitori, multi nu au nici in ziua de azi doctorat pentru ca nu au fost in stare sa-l finalizeze sau pentru ca nu au avut interes. dar aveau placerea nebuna de a vorbi despre orice, inclusiv despre modelul matematic la secttiei intreprinderii industriale, caci asa era titlul tezei mele de doctorat.
Multi ani am fost secretarul colectivului, adica cel care facea procesele verbale. Scriam cam tot. Daca as fi folosit tot ce era acolo, ministru as fi ajuns. dar nu mi-a stat in caracter sa fac uz de ceea ce ziceau unii si eu scriam, pentru ca mi se cerea. Adica sa consemnez. Sa consemnez totul, pentru ca daca cineva vrea ceva sa se stie exact cum au stat lucrurile. Unii aveau gura bogata si ceea ce razbatea in exterior ar fi fost folosit de adversari, cu conditia ca acel registru sa le parvina, ceea ce nu s-a intamplat niciodata. Cand s-a predat arhiva noului sef de catedra, profesorul Virgil Sora, si acel dosar a ajuns in dulapul din cabinetul sau. Probabil a fost aruncat la gunoi, caci nu mai interesa pe nimeni, un trecut sterp. Sedintele festive de catedra se organizau cate doua in fiecare an, una inainte de Craciun, pentru pomul de iarna, sa ca de vacanta, iar alta de 8 martie. Se strangeau bani de la toate cadrele didactice, diferentiat, putin de la asistenti, ceva mai mult de la lectori, mai lult de la conferentiari si parca 50 lei de la profesori. Se strangea o suma frumusica si doamna Florea impreuna cu cateva colege si cativa colegi faceau cumparaturile: mezeluri, branzeturi, paine, rosii, cafea si oarece bautura. Se faceau pregatirile si intr-o anumita zi, spre seara, se organiza la sala 2305 sedinta festiva. Seful de catedra avea grija sa invite conducerea facultatii dar mai ales conducerea ASE si partidul. In acest fel nu mai avea probleme de nicio natura. Se incepea prin a ciocni unpahar de ceva. Apoi se manca o gustare. Se trecea la glume, bancuri si productii literare. Aveam un coleg, Gelu Apostol, care scria bine versuri. El ne citea de fiecare data cate ceva frumos si valoros. Urmau altii si altii. Imi amintesc de un profesor, special, provenit dintr-o familie foarte buna, care a scris o epigrama in care un vers se termina in cuvantul pendula, fiind extrem de mirat ca epigrama sa avea si continuare. Nu s-a mai repetat. Acolo am vazut pe seful de catedra recitand ceva cu Fantanaru,
Dacă apa din fvntâână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar
o epigrama scrisa de Pastorel Teodoreanu. Dar a repetat-o si la o alta sedinta festiva, dupa care am urmarit ca avea si alte chestii repetate. De la niste fosti studenti am aflat despre aceleasi chestii zise si pe la cursuri, ceea ce mi-a creat imaginea unei limitari de cultura. Sa repeti la nesfarsit versurile:
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci..
din poezia lui Eminescu in care pozitia este nefireasca, adica imposibil de a aplica un astfel de sarut, mi se pare exagerat. Atunci m-am produs si eu cu niste chestii care si acum ma mir ca nu au avut consecinte. Dar tot in acele sedinte fesitve am vazut ce inseamna lacomia, adica sa bei de la altul, cand tu ai platit putin sau deloc. Erau persoane care ajungeau sa fie duse cu taxiul, asa de in imposibilitatea de deplasare se afla. dar erau si lucruri frumoase. Se dansa si mai ales, se formau mici grupulete unde mai discutam de una de alta, de-ale noastre de acasa si aflam lucruri din care invatam ca aveam ce. Chiar in 1988, in decembrie, nu s-a mai facut sedinta festiva in ASe caci se tensioneasera lucrurile si printr-o relatie, dar pe bani mai multi am facut-o la restaurantul.... de langa Atheneu, unde a fost si elegant si foarte bine ca nu mai trebuia sa ne ferin. Imi aduc aminte ca la o astfel de sedinta l-am surprins pe un secretar de la facultate ca a ascultat pe la usi. cand m-a vazut s-a ascuns in closetul de la femei.
Tot o sedinta festiva trebuia sa il omagieze pe un conferentiar care iesa la pensie. Cred ca omul suferea foarte mult ca fostii lui studenti devenisera profesori, iar el ramasese numai conferentiar. Eu m-am intrebat cum a ajuns si conferentiar, dar ma rog. Noi il asteptam la sala 2305, iar el plangea intr-o sala vecina. N-a fost chip sa-l urneasca de acolo cineva. Era omul care venea cu intarzaiere la sedintele de catedra. daca era de discutat un referat de doctorat, incepea sincer: desi n-am citit referatul, vreau sa spun cateva vorbe... si vorbea pret de o jumatate de ora, despre orice, numai despre ce era in referat nu. Profesorul era o figura, stiuta si acceptata de toti, ca o pata de culoare care rupea monotonia vremurilor.
Secintele de lucru ale catedrei erau mai dese, dar nu tocmai sa ucida. Se lucra mult la nivel de sedinte de colectiv, unde erau probleme specifice. Noi informaticientii cu ale noastre, ciberneticienii cu chestiile lor, iar statisticienii cu ale lor si ei. Asa ca atunci cand se anunta statul, cand se faceau analize, cand se prezentau referate de doctorat sau se luau indiscutie probleme cerute de conducerea ASE, atunci erau sedintele de lucru. veneam toti in sala 2305 care era ceva mai mare si incapeam toate sufletele. Ne asezam care cum apucam. Se facea un fel de prezidiul la care se aseza seful de catedra si alaturi de el profesorii MV Demetrescu, Vladimir Trebucu si cand venea, prof.dr.doc. Constantin Ionescu. Seful de actedra vorbea cam 80% din timp, spunand una sau alta dar putine lucruri care sa ma intereseze special pe mine. Avea un obicei barbar. Nu accepta in ruptul capului sa invoiasca pe cineva de la sedinta. Mai bine lipseai pur si simplu, decat sa-i ceri voie. daca ii cereai voie, nu te mai spalau o mie de ape. Ami in sir, iti striga numele ostentativ sa vada el ca nu lipsesti. Pentru asta l-am urat toata viata si nici acum nu mi-a trecut. I-am cerut voie sa lipsesc de la una din sedinte. N-a fost de acord. Cand am ajuns acasa si am vazut-o pe fetita mea in ce pozitie adormise, murdara si uitata, caci stabilisem ca eu ajung acasa sa mearga sotia sa tina orele ei de fizica la scoala 194, sperietura trasa m-a facut sa nu-l uit pe acest gunoi de om.
S-a intamplat odata ca un nene, ff important din DCS sa-si sutina un referat in catedra ca asa se facea pe vremea aceea. Doctoranzii erau obligati sa sustina referatele in catedra. Nu era prezent nici doctorandul, nici conducatorul sau, adica Manea Manescu, tocmai omul care vroia ca legea sa fie respectata. Se declansase demersul, numai ca o colega a mea, Afrodita Iorgulescu, s-a ridicat in picioare si a zis ceva de felul: la noi la Universitate, doctorandul vine, isi prezinta referatul, conducatorul este prezent si treaba este serioasa, nu ca in ASE.. Curajul ei a fost exceptional. Numai ca am vazut cum toata lumea a ramas cu gura cascata. Seful s-a facut albastru. Profesorul C. ionescu a iesit afara din sala,a dat niste telefoane si intr-o jumatate de ora s-a reluat sedinta, in formatiune completa, cu doctorandul dar si conducatorul acestuia in sala de consiliu a centrului de calcul. Nu i-a cazut bine barosanului, pentru ca l-am vazut pe MM destul de sifonat de situatie. dar lucrurile au intrat pe fagasul lor... legal.
Seful avea o echipa de intimi cu care facea statul de functiuni. Erau tineri destul de servili, care pentru a-si asigura trecerea la sef ii cantau in struna si mai ales faceau jocuri dintre cele mai urate uneori. Intr-un an si mie mi s-a servit o mica porcarica. Eram in admitere cu fata la liceu. Ei lucrau la statul de functiuni si s-au gandit ca un mic scandal nu ar strica. Eu am declarat ca pe admiterile copiilor mei nu sunt interesat de concursuri si promovari in ASE si basta. Asa ca acele slugulite ale sefului au purces la a face un post de conferentiar cu exact disciplinele din postul meu de lector. Concluzia? Firesc, mi-am pus o pila sa promovez pe conferentiar, desi altii cu state vechi asteptau la rand. Asa se face ca am fost chemat si la o sedinta de colectiv s-a incercat punerea mea la punct. Am spus ce am avut de spus si le-am reamintit ca pana la congresul urmator al PCR nu se scot posturi de confi si profi, asa ca sa stea linistiti. Ii placeau micile mizerii sefului. Dupa ce a devenit si director al Centrului de Calcul, lucrurile s-au amplificat in rau. S-a ajuns ca persoane ramase neidentificate i-au scris mizerii pe usa biroului sau de sef de la sala 2603.
Sedintele cu MM-ul se produceu in Aula Magna cand respectivul era cineva, iar daca era in disgratie, aveau loc in sala 2416, sala de consiliu a centrului de calcul. Erau sedinte bine regizate, la inceput de an, la sfarsit de an sau ori de cate ori ii venea lui MM sa glasuiasca ceva. Imi aduc aminte ca avea placerea sa fie sarbatorit. Cand in 1986 a implinit 70 de ani, si-a dorit o omagiere in Aula Magna, inconjurat de tot felul de personaje, dar dorind ca acolo sa fie si cei din catedra de Cibernetica Economica, pe care o pastorea el. Eram acolo si am auzit nulte, multe lucruri. Persoane din conducerea ASE au vorbit cuvinte destul de lemnoase despre personalitatea sa. dar discursul lui Manea Manescu a fost fulminant, prin ridicarile in lsavi ale lui Ceausescu si ale Elenei. Cuvintele folosite le-am regasit si intr-o brosura editata pe o hartie cu totul speciala, tot ca omagiu adus marelui conducator. Nu se mai oprea din laude si la unele dintre pauze, sala aplauda frenetic. A fost cam lung discursul. Parca i s-a dat si o diploma, acolo, un ceva simbolic. Dupa aceea sedinta s-a terminat, de parca n-ar fi fost nimic si MM a plecat val-vartej, intrucat il asteptau chesiuni mult mai importante. Bifase o aniversare a sa undeva si urmau si altele in alte locuri.
La o sedinta de catedra ff mare de bilant, vara se anuntase ca vine MM drept care era mobilizata toata suflarea si nu numai. venisera si altii care doreau sa vorbeasca pentru ca a vorbi in prezenta lui MM era o chestie, daca nu chiar sansa lansarii, desi MM nu facea gesturi atat de ample. Nu-mi amintesc sa fi fost cineva din catedra ridicat de MM prin extragere sau prin tragere de par. Ca se folosea de unele persoane, asta e o alta poveste, pentru ca altcumva nu aveau cum sa iasa cele doua carti de Cibernetica economica si de Avutie nationala. Si la acea sedinta cu Aula Magna plina, s-a intamplat ca MM sa nu vina fiind retinut de activitati de partid si de stat. Drept care au inceput lucrarile, fara el. Nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut persoane pentru care pana la acel moment mai aveam o unda de respect, citind de pe foi, cuvinte care incepeau cu Mult iubite tovarase academician Manea Manescu... si continuau adresandu-se acestuia de parca era de fata si el nu era acolo. M-am intrebat, de ce nu si-au adaptat discursul? Ori era facut de altii, ori erau in incapacitatea de a face asa ceva, intrucat ratasera momentul. Mai era si o varianta, ca MM sa aiba spioni acolo care cu lux de amanunte sa descrie fiecare ce a zis si cum a zis si atunci, nu trebuia sa apara altceva, decat ceea ce se potrivea momentului. Multi au tacut si bine au facut, ca la revolutie aveau cu ce sa se laude.
Cand Manea Manescu era in disgratii si a fost de mai multe ori, venea la sedintele de catedra care se organizau la sala 2416. El avea biroul unde acum sta Albu Crisan. ii placea sa fie spectaculos. Nu intra pe usa comuna muritorilor, ci venea din biroul sau insotit de vreo doua-trei persoane. Atunci iti dadeai seama cine ii este sau nu in gratii dintre sefii din facultate. Venea, asculta cateva miinute, apoi i se dadea cuvantul. Vorbea cam o ora spunand lucruri interesante, numai ca tonalitatea nu era adecvata si devenea plicticos. Vorbea despre conceptia sa despre cercetare care se potrivea cu ce era in USA, adica cercetarea se facea la laboratoare in universitati. Acest lucru si-l dorea si el cu Centru de Calcul care era de fapt structurat ca cinci laboratoare ale catedrei. Cine sa accepte asa ceva cand existau institute mamut de cercetare? Nimeni, drept care ori de cate ori MM nu mai era la putere, tot de atatea ori, ochi de ereti erau atintiti asupra Centrului de calcul, gata-gata sa-l praduiasac. S-a intamplat ca intr-un astfel de moment sa se faca o sedinta si oameni din catedra au dorit distrugerea Centrului de Calcul. In luarea mea de cuvant am zis ca eu am birou acolo si aveam in actuala sala 2320, ca acolo am foarte multi prieteni, ca eu lucrez la contracte si deci ma opun. Erau si eu atunci un fistece cu bob si cuvantul meu nu a fost de aruncat, mai ales caprofesorul Vaduva in calitatea sa de rector, nu-l aprecia catusi de putin pe virtualul de molator, care avea gura bogata, incat nimeni nu-i scapa din improscarea cu noroi. Mai zicea MM la acele sedinte sa fim etansi pe cursuri. Cerea de fapt sa nu batem campii, sa fim documentati, sa venim cu exemple concrete din industrie. Spunea ca nu trebuie sa facem palarii de paie care nu rezista la ploaie, ci trebuie sa facem sepci si caciuli care sa reziste la orice fel de vremuri.
In primavara lui 1982 a venit la mine nea Titi I. tehnicianul cu care eu eram foarte bun prieten si mi-a zis ca in urmatoarele zile voi vedea dans, mare dans. Mi-a zis ca niste insi au intrat in biroul lui MM si i-au luat perdelele. Mi-a zis ca MM a cerut o intalnire rectorului si a fost refuzat. dar mi-a zis nea Titi ca MM a fost invitat la tovarasa la masa. Ceea ce era semn ca reintra in carti. Si asa a si fost. Prin decesul lui Gheorghe Mihoc s-a vacantat postul de deputat in MAN sectia 1, drept care trebuiau organizate alegeri. Atunci a fost propus tovarasul academician profesor Manea Manescu, sa candideze. Numai ca trebuia sa se faca o sedinta de propuneri. S-a facut in amfiteatrul I si noi cadrele didactice din catedra de Cibernetica economica trebuia sa fin prezenti, chiar in primele randuri. Au venit la prezidiu mai multe personaje, dintre care rectorul, un director de la un insititu de proiectari de mecanica dupa caderea Bastiliei, presedintelke Academiei RSR si insusi candidatul, adica MM. Ce m-a frapat a fost faptul ca nici nu l-a privit pe rector, nici n-a dat mana cu el la venire sau la plecare. Doar ii refuzase intalnirea... Cei ce i-au luat perdelele n-au stiut cum sa faca sa i le puna la loc. Numai ca personajul fusese informat. Asa ca aveau sa patimeasca nefericitii, cu mult mai mult. In cazul in care sedintele erau mai restranse, venea si dadea mana cu fiecare dintre noi. Avera o mana moale, pufoasa ca de femeie in care sa n-ai niciodata incredere. Ziceam ca ani in sir nu ma voi mai spal pe mana respectiva. Uitam si asteptam urmatorul moment. A venit revolutia si acel urmator moment nu a mai aoparut. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut cati dintre cei care i-au fost in preajma s-au dezis de Manea Manescu. urat din partea lor, pentru ca orice s-ar spune si orice s-ar face, pentru ASE, activitaea lui Manea Manescu a insemnat si inseamna cel putin trei cladiri: cladirea comertului di Eminescu, cladirea Ciberneticii din Dorobanti si cladirea Centrului de calcul din Macedonski. sa vedem cine va mai avea resursa si puterea de decizie sa faca atat de mult! Binele se uita prea repede. Cand am fost sef de catedra, MM a incercat de mai multe ori sa vina in ASE. Am mers la conducere dar toti rectorii si prorectorii au ridicat din umeri. Consider ca un batranel de peste 85 de ani numai insemna niciun pericol pentru nimeni. In plus, el a reprezentat o veriga din istoria recenta a ASE. Eu in niciun caz nu aveam cum sa fiu acuzat de partizanat, toata lumea stiind ca am fost o victima a deciziilor acestui MM. dar am considerat ca merita aceasta recunoastere din partea celor pe care i-a miluit, nu din partea mea. De fiecare data cand s-a putut, i s-a trimis volumele si mapele Conferintei Internationale de Informatica Economica. La editiile din 2001 si 2003. cu siguranta, ca eu m-am ocupat direct de trimitere.
Jucatorii de sah erau profesorii Geo Vasilescu, Eugen Tiganescu, Tavi Zaharia, Ioan Talabur si Cornel Cusa. Ei aveau o sala de sah micuta la etajul 3 in fara salii 2305, ceva de maximum 4 m². erau vremuri grele si oamenii acestia isi gaseau refugiul in jocul de sah. la ei la statistica toate portiule erau inchise. Auzisem ca MM se trecuse in edituri cu de toate, desi nu se zbuciuma sa scrie despre acele subiecte. Mai mult, cand am discutat cu un coleg, intampina mari intarzaieri cu o carte de cibernetica, numai pentru ca tovarasul se ocupa de asa ceva si toti se fereau sa aiba confruntari cu tovarasul, pe o tema oarecare. Asa ca din aproape in aproape i-am zis colegului ca daca nu tine asa de mult de titlu, sa-i zica altfel, ca de exemplu, modelarea de ceva, acolo. El a modificat titlul si careta s-a publicat. dar la statistica nu aveai cum sa faci ceva, sa utilizezi aparat statistic si sa nu apara in titlul cartii cuvantul statistica. Asa ca treaba i-a demobilizat pe toti. Mie nu mi-a placut jocul de sah, dar i-am admirat pe jucatorii de sah foarte mult. Acolo se jucau partide pe o tabla de sah hartanita, ei tineau piesele intr-o punga de carpa. Pufaiau acolo cu totii si se distrau de minune. Erau voci de profesori care dezavuau activitatea colegilor mei. Nu le-am impartasit opinia, pentru ca ei nu intelegeau ca niste oameni valorosi, care scrisesera carti, care aveau doctorate, traiau clipe grele, in care daca ar fi facut ceva trebuiau sa justifice si aberatii ale unor decizii destul de fortate si sucite. ori ei erau meseriasi si stiau ca nu ai cum te juca nici cu cifrele si nici cu ipotezele. In statistica falsurile se platesc ingrozitor si ceea ce s-a intamplat in Grecia si ce s-a intamplat cu PIB-ul la noi, stau marturie. Asa ca jocul de sah de atunci eu il vedeam ca forma de protest a unor minti luminate care refuzau sa se inroleze cu gloata cantaretilor ce faceau orice sa publice cate ceva in Scanteia. Eu treceam, ii salutam, stateam putin si plecam. Nici ei nu zaboveau prea multe ore pe o partida. erau tacuti si din cand in cand mai comentau cate ceva despre partide de fotbal. Profesorul Vasilescu fusese arbitru de fotbal la categoria A. Cand aveam nevoie de un sfat, il gaseam pe profesor acolo si asteptam cateva minute, dupa care discuta, sahistul Vasilescu avea idei foarte clare si ma laud ca am tinut seama de solutiile date de el. Au fost trei persoane de a caror pareri am tinut in mod special. O persoana a fost tatal meu, cealalta persoana a fost conducatorul meu de doctorat profesorul ludovic Tovissi si cea de a treia persoana, a fost profesorul Geo Vasilescu. Ceilalti cu care am interactionat, le-am ascultat parerile, respectuos dar stiam ca parerea mea conteaza. Dupa revolutie, nu s-a mai hucat sah acolo. Lumea era mult prea preocupata sa gaseasca forme de a supravietui caci vremurile deveneau din ce in ce mai complicate. Invatamantul economic trebuia sa se alinieze la standardele noi. daca in alte domenii erau nenumarate publicatii ISI sau in edituri recunoscute, pentru noi chiar ISBN-ul era o noutate. Trebuia sa ne aliniem rapid, lucru care s-a si produs, astfel incat ASE in ierarhiile ce s-au dat dupa 2010 a intrat in zona elitelor, ceea ce a fost un lucru minunat.


Stiu doar ca era destula mizerie in acele timpuri, in primul rand datorata oamenilor. Comunistii au avut si lucruri bune, dar prabusirea comunismului s-a datorat incapacitatii de a pune pe primul loc in practica valoarea oamenilor. PCR se traducea si prin Piel, Cumetrii si relatii, ceea ce a facut sa se ajunga la non-productivitate, la non-calitate si la non-progres. Eu am simtit pe pielea mea toate acestea. Niciodata nu mi-am invitat sefii la mese intinse, niciodata nu m-am dus de Craciun cu vreo halca de porc la vreun sef. Eram la un doctorat la care conducatorul nu a reusit sa ajunga la masa de dupa. Ce mi-a fost dat sa aud de la nevasta doctorului proaspat, nu am crezut ca exista si asa ceva. femeia, la nervi, reprosa conducatorului ca la cati porci si cate damigene de vin primise de la sotul ei, merita sa onoreze cu prezenta sa acea masa. nedand asa ceva, pentru ca eu am avut un superconducator, cu siguranta ca mi se pareau toate peste puterea mea de a intelege. Si totusi. In acel climat de o bizarerie totala m-am apucat de pictat. Nu ca as fi avut un talent. dar eram prea stresat ca sa rezist altfel. Probabil as fi dat-o pe bautura, dar nu era un lucru care sa-mi faca placere. Faceam alergari dar nu era suficient. Asa ca pictam. Am cumparat vopsele de ulei, panza, rame si m-am apucat. chiar si pe carton dat cu aracet am pictat. Mai am si acum ca nu le-am aruncat vreo cateva capodopere, intrucat am refuzat vreo cateva mari muzee ale lumii sa le expuna... Nu le-am aruncat pentru ca nici gunoierii nu le-ar fi luat sa le duca la groapa de gunoi. dar unele mi-au reusit si le am la mine acasa pe niste pereti. Mai mult seful meu de catedra m-a determinat la acest gest aproape disperat. desi avea indemnizatie de conducere, pentru a ne dispretui, se facea ca nici nu stie cum ne numim si in bataie de joc ne zicea injinierule, lucru care pe mine ma scotea din minti. ceea ce m-a umilit peste masura era faptul ca la fiecare sfarsit de an ma punea sa ma autocaracterizez, dar semna el ca si cum ceea ce scrisesem eu era scris de el. El doar calificativul il punea. De atunci am invatat ca daca e nevoie de a face o recomandare, de a zice doua vorbe despre cineva, la cererea respectivului, clar eu cu mana mea voi scrie dar voi semna si ceea ce mi se pare cel mai important, voi raspunde de ceea ce am scris.
Eram prea eterogeni, se acumulase destul de multa tensiune si incet-incet ne-am desprins asa incat, din catedra de cibernetica economica s-a ales praful. Intai am plecat noi cei de la informatica. Apoi au plecat cei de la cibernetica. Ceea ce a ramas acolo nu avea cum sa se mai numeasca tot catedra de cibernetica si doua catedre de statistica nu-si gaseau rostul. Asa ca prin 1995 precis nu mai exista catedra de cibernetica asa cum fusese inainte de Revolutie. Privesc cu nostalgie, dar observ ca multe aspecte au caracter ciclic. Adica roata istoriei se invarteste. Dar ce se intampla daca aceasta moara, care este istoria insasi, macina in gol? Nu se intampla nimic, pentru ca fiecare vede ceea ce vrea, nimic altceva.